Un snail si cu un snail si cu un snail si cu un snail fac “Snails”
Asta s-a intimplat acum un secol, sau chiar mai demult – nu cred sa fie mai putin, desi timpul e un sistem de marimi care nu poate fi inteles… cel putin de noi sau cel putin acum. In orice caz, asta s-a intimplat in secolul trecut, si va rog sa nu ma luati peste picior cu rascrucea secolelor, cind peste zi te pomenesti intr-un alt secol si chiar mileniu. Atita stiu – asta s-a intimplat pe vremea lui Papura-Voda, pe cind calul costa o rubla (daca era slab sau mirtoaga, il puteai tirgui si cu 50 de copeici). Astazi Papura-Voda a ramas doar in… pardon, anale, iar calul costa mii de lei. Si Voda acela, Maria sa Papura, nu ca era mai de papura decit actualul, dar era cel putin mai onest: daca calul costa o rubla, el spunea curat: acest cal costa o rubla – chiar daca lumea era trecuta demult la lei; pe cind Papura- Voda de azi a spus si tot spus ca: Vom reveni la acele timpuri cind caii vor costa o rubla, iar fartirile se vor da pe degeaba! Si o figa am ajuns… Ei, dar Dumnezeu cu vozii astia, eu am vrut sa va spun o poveste-poveste, cu noua neveste si cu-n cal sur…

Erau pe timpul lui Papura-Voda acela, care cu calul de o rubla, niste artisti care cintau cintece. Mai de jale, mai de veselie, dar Black Elephantul vuia de extaz. Caci uitasem sa va spun ca pe atunci Black Elephant era cel mai vestit club, unde veneau asa: vladica, opinca, Ciurila, Burila si toti-toti-toti cei impatimiti de muzica buna. Si intre artistii aceia erau si mai buni, si mai rai, si mai slabi, si mai grasi, si mai duri, si mai „c’mon!”. Dar cel mai frumos ii ziceau, desigur, Zdob si Zdub.
Dar nu despre ei voiam sa povestesc, ci despre altii, care ii ziceau chiar si mai frumos. Despre „The Snails” (numit in continuare Snails). Cind iesea asadar Snails pe scena – si nu numai de Black Elephant aici e vorba, ci de multe alte scene vestite – lumea delira. Asa de frumos ce mai cintau baietii ceia, patru la numar, de prapadenie! Unii (si printre ei si eu) sareau pe scena sa-i atinga. Altii (si printre ei si autorul acestor umile rinduri) se incaierau cu paza care nu le dadea voie sa urce pe scena. Altii (si printre ei si cel care va adreseaza acest articol) stateau exaltati cu capul in boxe. Altii isi taiau venele (aici ma retrag). Ce sa mai vorbim, au fost timpuri… Pacat numai ca ceea ce se cinta de pe acele scene era nu tocmai… cum sa va spun, alora. Era a altor muzicieni vestiti in toata lumea. Dar, la urma urmelor! Oamenii veneau la concertele Snails sa asculte un Creedance sanatos, sa asculte un Shocking Blue zavoditor, un Rolling Stones bestial, un Beatles de briliant, un stralucit Modern Talking… (a-a-a! v-am ras, hhha-a!). Si, deseori fara sa stie, mai dansau si cu un Snails original (!).

Si vazind asa – adica vazind ca lumea danseaza, fara sa banuiasca nimic, si in acorduri de Snails suta la suta – baietilor unde le veni o idee care la inceput a parut trasnita, dar care, morsocata, a capatat contur, iar apoi a devenit si obiectiv. Astazi acest obiectiv e atins: albumul se numeste „Undeva”. Ma rog, un titlu nu cine stie ce inspirat (o spun ca expert in titluri, si nu ca expert in muzica), in schimb muzica dintre copertele albumului cu acest titlu este invers proportionala cu titlul (o spun asta deja ca expert in gusturile muzicale proprii). Dar este cert ca prin „Undeva” Snails s-a rupt din incercuirea clasicilor rock-n-rollului, a erupt si a devenit Snails si punkt. In sfirsit, si-au gasit muzica si o cinta cu atita inspiratie, incit ai impresia ca si Beatlii ar cinta-o cu placere. Cei timpurii, cel putin.

Asadar, Snails, despre care atita au vorbit consumatorii de muzica buna ca despre epigonii nelipsiti de talent ai Beatles-ilor, s-au constituit. Ei zic ca muzica pe care o fac acum este brit-rock. Cine stie, o fi si asa, dar nu asta conteaza. Conteaza ca asculti intregul album dintr-o rasuflare. Apoi din inca o rasuflare. Apoi il mai pui o data. Si la sfirsitul ultimei piese te tot gindesti: de ce numai 10? Cel putin eu asa ma gindesc. Si nu ca as vrea sa le cint la ureche laude gratuite, dar este intr-adevar un eveniment important pentru ei, o delectare pentru noi si o noua bucla pentru rockul moldovenesc.
Altceva e ca nu se stie cum va reactiona piata noastra la asemenea muzica. Daca luam in considerare ca gusturile tinerilor de azi oscileaza intre Rukiverh si Britnispirs, cu rare devieri inspre Hendrix, Doors, jazz sau muzica populara, atunci cercul se ingusteaza si-i cuprinde pe aialalti, de generatie ceva mai virstnica. Care din pacate nu sint, hai sa recunoastem, cei mai activi cumparatori de CD-uri, iesitori in piata la concerte si consumatori de muzica in general. Totusi, drept consolare poate servi Mihaela, fiica de 10 ani a lui Colt, care a declarat: „Tata, mie cel mai mult imi plac Beatles si Snails”. Nu cred ca din cauza ca tata-i „snail” – adica nu numai de aceea – ci datorita faptului ca tata ii da, foarte delicat, sfaturi ce sa asculte. Pe de alta parte, acum vreo 40 si ceva de ani aceiasi Beatles erau populari in masura in care azi e populara Britnispirs, si cine stie daca Britnispirs nu va deveni peste 50 de ani babuta careia i se va inchina o generatie de mosnegei, azi elevi intr-a cincea? Tot asa cum il idolatrizam noi pe Jim Morrison, iertata fie-mi comparatia.

Snails este asadar din doua una: 1. ultimul mohican al rockului autohton sau 2. prometeul acestuia. (Aceasta asertiune nu sustine ideea ca mohicanii au fost mai putin virtuosi decit Prometeu sau ca Prometeu a fost mai d’Artagnan decit Chingach-Hook). Ne va putea da un raspuns doar timpul. Sau, ca sa nu operam cu notiuni complicate, urmatorul album.

De altfel, actualmente Snails se afla intr-o efervescenta de creatie – urmatorul album, „Cineva” sau „Cindva”, se naste in chinuri si extaz in vestita camorca de la liceul „Asachi”. De aceea nu este dorita deranjarea lor de catre indivizii carora li se pare ca e mare onoare pe capul Snailsilor de aceste vizite. Mai, nu poate omul sa gaseasca acordul sau cuvintul potrivit atunci cind cineva ii sta in cap sugind dintr-un sip de bere „Arc”, aplaudind aiurea la sfirsitul fiecarui cintec si mai si solicitind „Doors davai!” sau „cintati ceva din Scorpions!” Ei au obraz si nu va spun, dar mai trebuie sa avem si noi simt, sa nu-i distragem de la munca lor creatoare. Ca tot noi o sa-i intrebam, peste un an, cu speranta sau in zeflemea: Da’ ce, nu mai scoateti vreun album, ceva, undeva? Gabi si Mircea, cum ar fi verisorii de pe tata ai Snailsilor, au cintat la inceput in Postasi. Asta inainte de Snails. Chiar inainte de a apare Snails ca entitate biologica si culturala. (Desi Letopisetele scriu ca in 1995 va leato de la nasterea lui Hristos, Postasii au stricat sunetul cintind la un concert inaintea lui Snails. Si era asta de ziua lui Rostic de la Snails, din care pricina ultimul mare suparare a aratat, lansind in istorie exclamatia devenita celebra: „Multumesc, Postasilor! Taman de ziua mea!” Letopisetele insa nu scriu daca a fost asta intr-adevar o diversiune din partea Postasilor sau o abordare nu tocmai profesionala a instrumentelor muzicale de catre Snails). Dar se considera totusi ca Postasii au aparut, la aceeasi Scoala nr. 1, inaintea Snails-ilor. Si tot cintind asa, ba la un concert, ba la o cumetrie, Postasii au intins-o in batrina Anglie. Daca nu era azi actuala problema migratiei moldovenilor in strainatate, acea migratie a Postasilor la Liverpool putea fi considerata emigrare, si nicidecum pelerinaj prin locurile beatles-ilor, cum sint prezentate astazi lucrurile. Acolo, la Liverpool, greu a fost – milioane de oameni viseaza sa repete fapta culturala a Beatles-ilor, mii de oameni chiar incearca sa cinte, sute reusesc sa devina profesionisti. Concurenta e mare, iar englezii ii prefera pe ai lor – moldovenii oricum mai scapa cite un blin in British-English-ul achizitionat in chinuri si asta ii socheaza pe britanici. Iata de ce, mai intii Gabi, apoi si Mircea, au revenit in patrie, s-au scuturat de Cockney-ul britanic si, mai intii Gabi, iar recent si Mircea au intrat in Snails. De fapt, Mircea nici nu a prea participat la elaborarea albumului „Undeva” – atunci, pe post de baterist era Nicu Ciochina. Mircea a venit pe totul de-a gata, speram sa aiba si el un aport valoros la crearea celui de al doilea album. „Imi place Snails, zice el, imi place muzica lor si este o onoare pentru mine sa cint in acest grup.” In 1995, impreuna cu Colea si cu Petrica, Lilian Severin a fondat grupul Snails, la care au aderat mai tirziu Col?t si Rostic, cel care se suparase pe Postasi ca le-a stricat sunetul taman de ziua lui. Cresterea maestriei grupului era direct proportionala cu marimea boxelor – de la niste amplificatoare cu lampi pina la niste boxe cit omul.

In ’97 Ambasada Germaniei le-a donat un set de instrumente muzicale – tot venind la concertele Snails si placindu-i, unde au hotarit nemtii sa le insenineze baietilor fruntile si au facut acest gest frumos. Dupa aceasta, cu instrumente noi, lucrurile au trecut la o etapa superioara. Insa in scurt timp Rostic a parasit grupul pentru ca a vrut sa invete. „Ca cind noi n-am vrut sa invatam!” – exclamara Liurix si Gabi cu amaraciune. Dar peste ceva timp a venit din Albion, slab si necajit, Gabi si a avut onoarea sa adere la Snails. De slabit ce era, putea cinta doar cintari lente, dar treptat a prins la puteri, s-a invelit si a trecut la rockenroale mai repezite. Dupa care, anul trecut Snails au cistigat concursul „Tu poti fi vedeta”, organizat de Casa de Discuri A&A Records de la Bucuresti. Premiul a constat dintr-un contract de productie si promovare pentru trei albume. Cel de al doilea e in lucru – o patrime din distanta dintre punctul A si B e parcursa.

Doru Ciocanu
“Punkt”, nr. 2, Februarie 2006

Tags: Presa, punkt